Egoismul si orgoliul = PROSTIE

   

.

Problema omului, sub diferite unghiuri, a preocupat dea lungul secolelor o serie largă de minţi gân­ditoare, iar acum preocupă şi creireul meu modest, care se află în încercarea de a identifica ceea ce mişcă omul, ceea ce îl face pe om – Om

Este extrem de important să pornim de la ideea că subiectul dat nu este doar un exerciţiu intelectual inutil, ci derivă din necesităţile practice, cotidiane ale noastre. Necesităţile date se rezumă la două aspecte majore, primul se referă la tentativa oricărui om de a-şi face loc în cadrul social, astfel, se resimte o nevoie acută de a înţelege psihicul uman, de a putea explica consecvent comportamentul său şi de a acţiona în mod corespunzător. Al doilea aspect ţine de setea omului de a cunoaşte şi a se cunoaşte, ţine de încercările acestuia de a-şi explica propria natură, de a se monitoriza cu precizia unui rob, căutând să identifice orice strecurare în sinea lui, căutând rădăcina pasiunilor şi meteahnelor sale. Este aici ceva foarte fin, subtil, ceea ce aduce o plăcere estetică, o plăcere aproape bolnavă celui ce le observă.

Omul este o vietate cu un imens spectru de activităţi, sentimente, gânduri, omul cânta, minte, aspiră la ideal, comite greşeli monumentale, se îndrăgosteşte, încearcă să se impună în faţa altor oameni, greşeşte, strigă, face sport şi iarăşi greşeşte! Şi toate acestea le întreprinde doar pentru sine, din interes propriu, inclusiv greşelile. Parafrazând cele spuse anterior, putem conclude că absolut totul din ceea ce face omul e de natură egoistă.

„Dicţionarul explicativ al limbii române” defineşte egoismul ca preocupare, atenţie exagerată faţă de propria persoană şi de interesele personale, în dauna intereselor colectivităţii.

La capitolul concepţii filozofice, egoismul este tratat la iluminişti ca un element indispensabil omului. În această perioadă, se elaborează principiul „egoismului raţional”, principiul dat stând la baza obiecti­vismului, de asemenea, egoismul este strâns legat de conceptul de hedonism. Esenţa „egoismului raţional” constă în prioritizarea, absolut normală, a intereselor subiectului faţă de interesele colectivităţii.

În literatura artistică, această noţiune se întâlneşte des, fiind tratată sub diferite unghiuri. Problema egoismului se întâlneşte la Fiodor Dostoevski, Lev Tolstoi, Nicolai Cernâşevski etc. Tolstoi s-a axat pe critica egoismului de familie, evidenţiindu-l ca fiind cel mai periculos. Dostoevski, în opera sa, Însemnări din subterană, atacă cu duritate principiul „egoismului raţional”, în acelaşi timp, face următoarea remarcă: „Dragostea abstractă pentru umanitate ascunde aproape întotdeauna o iubire egoistă faţă de tine însuţi”. Deci, problema egoismului nu este lăsată fără atenţie, dar este analizată sub aspectul comportamentului uman – omului i se recomandă să fie mai puţin preocupat de interesele sale, sau, dimpotrivă, să le dea me­reu prioritate, adică el poate alege să fie sau nu egoist. Alegerea dată pare a fi una pur formală, pentru că omul nu are şi nici nu poate avea în faţă o astfel de dilemă, căci fiecare din noi vede lumea prin prisma pro­priei personalităţi, co-raportând orice obiect, fiinţă sau eveniment la propria persoană, încercând să formeze o viziune bine sistematizată şi ierarhizată asupra lumii şi locului său în ea. Odată cu formarea aces­tei viziuni, se cristalizează scopurile generale ale omului, adică nişte idealuri, ţinte, la care omul va tinde, atingerea acestora însemnând fericirea pentru el, apoi se evidenţiază anumite principii după care omul se va conduce, lipsa principiilor este, de asemenea, un principiu. Scopurile generale se împart într-o infinitate de obiective mici şi mijlocii, probleme cotidiene. Astfel, omul trăieşte pentru a-şi satisface anumite nevoi, atât fiziologice, cât şi spirituale şi deci, tot ce face – face pentru a se simţi împlinit. În fine, pe parcursul căutărilor sale, adică pe parcursul vieţii, interesele individului se intersectează de sute de mii de ori cu interesele altor indivizi, adică ale colectivităţii. Aceste situaţii generează o mulţime de variante de decizii, care, în general, se pot grupa în două categorii simple:

1. Urmarea cu perseverenţă a interesului său, ignorând colectivitatea;
2. Decizia în favoarea altor indivizi, din anumite considerente, cum ar fi eticheta, morala, noţiunea de bine şi dreptate, decizia fiind luată pentru a se vedea cu conştiinţa împăcată.

Aşadar, pe de o parte, e tot ce-i util individului, pe de altă parte, conştiinţa, o alegere în favoarea con­ştiinţei echivalează pentru mulţi cu un gest altruist. Iată aici şi se face o greşeală majoră, căci un gest făcut din considerente nobile nu semnifică faptul că individul a neglijat interesul său, ci că un gest făcut pentru conştiinţă e mai presus pentru el decât unul făcut exclusiv pentru sine, adică în sistemul său de valori con­ştiinţa e deasupra unui câştig de moment.

Principiul acesta este actual în toate domeniile vieţii, cum ar fi sportul. Iată şi un exemplu personal: eu joc fotbal şi, în mod normal, des mă confrunt cu situaţii dubioase în timpul jocului, situaţii confuze în care sunt implicat şi eu, cum ar fi recunoaşterea sau nerecunoaştere unui fault pe care l-am comis. Pozi­ţionându-mă ca un om cinstit eu recunosc mereu vina, chiar dacă aş putea scăpa basma curată. Înseamnă lucrul acesta că sunt interesat ca echipa opusă să învingă? – nici într-un caz, pur şi simplu, încerc să evit mustrările de conştiinţă, asta este interesul meu major în cazul de faţă. Altul, care nu-i aşa de conştiincios, are să plaseze victoria în joc mai sus decât restul lucrurilor. Comportamentul nostru în situaţia dată diferă dramatic, comportamentul dat fiind determinat de o mulţime de factori, cum ar fi gradul de dezvoltare intelectuală, cultură, educaţie, starea fizică şi morală la moment, alţi factori, nu diferă doar rădăcina – setea de a-şi satisface interesul momentan, acest interes fiecare şi-l autodefineşte.

Studierea conştiinţei este un atu important în înţelegerea psihicului uman şi naturii faptelor sale, totuşi, o mare parte din acţiunile omului, aparent dezinteresate, nu se pot explica, pur şi simplu, prin ten­tativa de a-şi împăca conştiinţa. Căci o mare parte din cele întreprinse de om sunt făcute sub impulsul altor mecanisme, iar unul din aceste mecanisme pe care aş vrea să-l evidenţiez este orgoliul uman.

De ce anume orgoliul? Totul e simplu, în contextul în care scopul meu e să demonstrez că, la baza oricărei acţiuni umane, oricărui sentiment şi gând al său, stă interesul propriu, adică egoismul (un egoism absolut natural şi acceptabil), în acest context, orgoliul uman vine să explice acele fapte ale sale, care la prima vedere par a fi inutile, lipsite de sens şi din această cauză se confundă cu o debarasare de interesul propriu, ceea ce este imposibil în stare mintală normală.

Orgoliu… Cred că din cele 67 kg ale mele – 22 sunt doar orgoliu.

Orgoliul, cum îl înţeleg eu, este o părere exagerat de bună despre sine, în raport nu cu realitatea, căci asta ar fi o simplă amăgire de sine, ci în raport cu părerile altora despre tine. Cu alte cuvinte, „a fi orgolios” înseamnă a pretinde că nu eşti îndeajuns apreciat de colectivitate şi a încerca să-ţi impui părerea ta despre sine altora.

Omul îşi formează o viziune despre sine, deseori, foarte vagă, pe care o să încerce să o promoveze, dar se promovează ea doar acţionând în mod corespunzător. Viziunea despre propria persoană se formează în funcţie de o infinitate de variabile, începând de la acelaşi intelect, căci unul mai deştept are să conştienti­zeze aptitudinile sale, are să adopte anumite tactici de comportament conform cărora omul are să emită mai puţine pretenţii şi ambiţii, dar să lucreze mult mai eficient şi într-un echilibru mult mai avantajos cu cadrul social, iar altul mai puţin deştept – nu. Dar asta nu înseamnă că omul inteligent e lipsit de orgoliu, ba chiar, deseori, fiind evident subapreciat acest tip de oameni devine tot mai orgolios, ajungând în cele din urmă să fie posesorul unui orgoliu bolnav, devenind astfel foarte fragil.

Repet – orgoliul şi locul său în viaţa omul sunt determinate de o mulţime de factori, care, odată com­binaţi, reprezintă, de fiecare dată, un caz particular şi nu acceptă generalizări. Cert e faptul că orgoliul joacă un rol important în sistemul decizional al omului.

Cred că fiecare dintre noi, vreodată, a fost împins să facă ceva doar de dorinţa de a-şi demonstra valoarea sa altora. Eu, având un orgoliu de dimensiunile părţii de sud-est a Philadelphiei, am o experienţă bogată la capitolul dat. Un exemplu recent este sărbătoarea zilei de 8 martie, cu acest prilej din iniţiativa mea, în comun acord cu partea masculină a grupei academice din care fac parte, s-a decis felicitarea părţii feminine. Cadoul a fost să fie fotografia fiecărei fete, prezentată în rame originale, fiece poză fiind secondată de un mesaj pe verso, era preconizat ca mesajul să fie personalizat şi destul de profund. Eu, fiind iniţiatorul acestei idei, m-am ales cu organizarea întregului proces, care necesita efort material, intelectual, fizic şi solicita timp. Totul a fost făcut în termenele stabilite şi a stârnit bucuria fetelor. Dar, când mi-am pus întrebarea: „de ce oare am făcut asta?”, alt răspuns decât acesta n-am putut oferi: „pentru că sunt în relaţii bune cu majoritatea fetelor, pentru că îmi place să fiu lider, pentru că, pur şi simplu, e 8 martie, dar acestea toate au o importanţă minimă, comparativ cu dorinţa mea de a mă simţi respectat şi important în grupul dat”.

În fine, există o infinitate de trăsături, nuanţe ale caracterului şi creierului uman, ce îl determină pe om, iar una din aceste trăsături este egoismul uman şi indiferent de cum le numeşti, lucrurile de la asta nu se schimbă, ceea ce nici într-un caz nu înseamnă că nu trebuie să fim cinstiţi cu noi înşine în procesul autocercetării.

Echipa Noi Stim Totul ar aprecia daca ne-ai ajuta cu like si o distribuire :