Adevărul frustrant este că oricâte sacrificii ai făcut tu pentru construcţia unei iubiri, nu depinde doar de tine ca ea să trăiască, să rămână în picioare. Adevărul care ar fi amuzant dacă n-ar fi trist, este că fix atunci când îţi va fi lumea mai dragă o să afli că nu poţi clădi de unul singur o casă pentru doi. Adevărul amar, dar cu gustul căruia te mai obişnuieşti câte puţin de fiecare dată când viaţa îţi mai predă o lecţie pe care nu ţi-ai fi dorit s-o înveţi, este că timpul sapă prăpăstii între oameni, prăpăstii mari şi adânci, goluri în care ameţeşti dacă te uiţi şi distanţe care te îngheaţă dacă vrei să le parcurgi. Adevărul care te eliberează de sub povara aşteptărilor atunci când îl accepţi este acela că oricât ţi-ai dori asta, ceilalţi nu vor trăi niciodată după regulile tale şi nici nu este de ajuns ca tu să crezi, să speri, să vrei, să dai, pentru ca ei să facă la fel cu tine. Iar adevărul cinic este că nici nu îi poţi condamna dacă intră încălţaţi în sufletul tău şi fac totul vraişte acolo. Tu de ce deschizi uşa oricui?
Dar iarăşi, adevărul este că nu vei mai uita să tragi zăvorul şi vei răspunde la fiecare ciocănit cu un“Cine?” abia atunci când musafirii pe care i-ai poftit în suflet cu zâmbetul pe buze ţi-au răscolit casa după ce n-au avut nici măcar bunul simţ să-şi şteargă bocancii la intrare. Şi s-au lăfăit acolo, şi s-au înfruptat din bucatele tale şi au dormit bine într-o casă călduroasă şi n-au făcut pentru tine decât să te înveţe lucruri pe care ţi-ai fi dorit să nu le afli vreodată.
Şi ştii care e adevărul ironic? Ca o să faci şi tu fix la fel. Vei merge în vizită în încăperi luminoase cu ferestre înalte şi uşi larg deschise, şi-o să distrugi totul acolo, şi o să îl întorci pe dos pe cel care te-a primit în sufletul lui, de parcă atunci când ai fost părăsit într-o casă cu pereţii fisuraţi te-au împovărat cu datoria de a-i învăţa şi tu pe alţii la rândul tău să fie precauţi cui dau voie să le calce pragul. Adevărul ruşinos este ca o să fii şi tu nepăsător, crud şi calculat, o să răscoleşti cele mai ascunse părţi din casa altcuiva şi o să-i cunoşti toate ascunzişurile, şi o să să vrea să îţi ofere cheile să locuiţi împreună pentru totdeauna acolo, iar atunci vei refuza motivând că nu ai nevoie de ele, de parcă vei fi uitat cât te-a durut când la fel ţi s-a răspuns cândva şi ţie. Şi după ce te vei fi desfătat pe tărâmuri îmbelşugate şi primitoare, o să pleci apoi la drum cu mâinile ȋn buzunar, lăsând în casa pe care tocmai o părăseşti tortura unor amintiri mult prea grele pentru cei condamnaţi să trăiască printre ele.
Adevărul e ca trecum cu toţii prin asta. O să suferim cu toţii, şi-o să ne doară, şi-o să credem că n-a mai simţit nimeni durere ca a noastră şi, voit sau nu, o să-i facem şi pe alţii să vadă cum e. O să hoinărim prin casele altora, pentru că propria casă poarta în ea amintiri care se vor a fi uitate, urme ale unor oameni care ne-am dori să nu fi trecut pe acolo, mirosuri pe care parcă nici măcar timpul nu le mai poate împiedica să ne aducă goluri în stomac şi fantome alături de care credem că nu am mai putea trăi. Aşa că plecăm musafiri prin case străine în care mai târziu ajungem chiar noi să fim… fantome.
Dar într-un tarziu, găsim curajul de a face curăţenie acasă. Şi atunci deschidem ferestrele şi lăsam lumina să pătrundă în noi, ştergem praful şi urmele pe care le-au lăsat alţii acolo, izgonim prezenţele care până nu demult nu ne permiteau să trăim în propria casă şi începem să credem că acum am putea fi cu adevărat fericiţi. Şi adevărul este că aşa e, pentru că am învăţat lecţia cea mai importantă:nu eşti cu adevărat “acasă” altundeva decât în tine.
No comments:
Post a Comment